Aseara am plecat inspre autogara. Trebuia sa merg in Bran(aveam cantare). Am ajuns prea devreme si autocarul nu venise inca. Ascultam muzica... Piese care in general nu ma caracterizeaza...dar aparent in ultima vreme nimic din mine nu mai e cum era. Nu mai este nici o ramasita din mine.
A venit autocarul. M-am asezat pe al doilea scaun, la geam pe partea dreapta. Stateam cu capul pe perdeaua albastra si ascultam Lamb. In autocar se simtea mirosul vacantelor de vara petrecute la tara. Era cald...alergam pe dealuri culegand ciuperci, fructe sau pur si simplu alergand...ma tranteam in iarba si ma uitam la nori si eram sigura ca daca exista un Rai, asa trebuie sa arate.
Deschid ochii. intreb pe cineva unde exact trebuie sa cobor. Ma intorc la locul meu, cu capul pe perdea si ma uit afara...mi se pare ca avem viteza foarte mare...soferul intra in tot felul de depasiri ciudate...si riscante. Opreste intr-o statie, urca 2 oameni zgribuliti. Porneste si in scurt timp gonim din nou pe sosea...vad cum trotuarul se apropie tot mai mult de noi...si zapada nu mai e batuta pe aici...vad 2 faruri...se spropie tot mai tare...daca nu ascultam muzica, as fi auzit galagie si as fi simtit panica din autocar...dar nu auzeam nimic in afara de Gorecki...vedeam cele 2 faruri apropiindu-se si nu ma gandeam decat la asemanarea dintre ele si... 2 stele...2 aripi cu praf de stele...in sfarsit au venit...ma imbratiseaza...ma strang tare in brate...iar lacrimile lor mi se infig in maini...firicele subtiri de sange se scurg cu repeziciune... nu vreau Sa-l pierd...nu vreau sa plece...incerc sa-mi acopar ranile dar nu pot...imbratisarea ma impiedica. incerc sa ma misc, sa evadez... cu toate astea, e bine aici...nu mai sunt singura...de fapt, sunt mai singura ca niciodata, dar ma simt atat de...completa...nu-mi mai lipseste nimic... nu simt nimic palpabil, dar stiu ca am Totul. e in mine...e in jurul meu... Zbor... Zapada alba e plina de El...acel venin imbietor s-a scurs pana la ultima picatura... Zapada poarte amprenta Lui...doar a Lui...
Imbratisarea nu o mai simt atat de stransa...si asta pentru ca acum mi-au crescut aripi cu praf de stele...
Il vad cum goneste nebun pe sosea...Ma indrep spre El si...
Deschid ochii...am ajuns in Bran. Cobor, lasandu-mi visele sa vegheze de la fereastra cu draperie albastra...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu