Stanca, Ignat, Blaga si Baudelaire...ciorba de metafore...

Adevarul...putem sa-l acceptam?

"Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!
Eşti primul muritor care mă vezi.
Te-ai furişat în templul meu hoţeşte
Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămînţă din străvechiul Amon-Ra.
Şi-azi cînd mă pipăi simţi cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sîni!
Aşa cum stau aici, aproape goală,
Sînt mai frumoasă ca un imn păgîn.

O pulbere de-argint mă împresoară
Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sîngele ce-mi susură pe trunchi.

Cînd ochii mi-s închişi, ciulesc urechea,
Iar cînd o-nchid pe ea, din ochi pîndesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!"

"Mi-e frig. Într-una mi-e frig.
Poate că într-o noapte îmi vor apărea fisuri
la încheieturi îmi vor creşte
tatuaje de gheaţă.
Nu cunosc nici o formă de sinucidere.
Sînt incomplet.
În seara asta
nu femeia mă va completa
ci frigul."

"M-am cam săturat de abstracţiuni
de teorii concepte idei vreau doar ritmuri
diverse şi o pereche de cizme din piele
pentru lungul drum către copilăria
cu pungi sub ochi.
Cu degete zbîrcite şi friabile.
Cu hărţi de salivă pe pîntece."

"Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi."

"Sa-mbrace stie vinul speluncile murdare
În strai de vis, stralucitor,
Si-nalta porti boltite si arcuri tari, usor,
În rosul aur din pahare,
Ca soarele ce-apune pe cerul plin de nori.

Si opiul mareste ce-i fara de hotare,
Tot întinzînd nemarginiri.
El vremii si placerii le stoarce adînciri;
Cu-ntunecata nepasare
Încarca inimi peste daraua de iubiri.

Dar ele n-au puterea ce-o are doar veninul
Din ochii tai, din ochii verzi,
Lac unde-n tremur chipu-mi stînd rasturnat, îl pierzi...
Cînd visul meu, seninul,
Amar si-adapa turma în apele lor verzi.

Dar ele nu-s asemeni cu vraja ta grozava,
Cu-al tau sarut muscînd cumplit,
Ce-neaca în uitare un suflet catranit,
Si-n valuri revarsînd otrava,
Pîna-n limanul mortii mi l-au rostogolit!"

"În asta seara luna viseaza mai trîndava,
Ca o frumoasa care în perini s-a culcat,
Si-si mîngîie cu mîna-i usoara, în zabava,
Cînd atipeste, sînul rotund si despuiat.

Pe umeri de matase o poarta moi nametii,
Cînd moare istovita de lungul ei lesin,
Si ochii-i dusi pe albe vedenii ale vietii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.

Si cînd ades pe lume, de-aleanul ei patrunsa,
Îsi lasa ca sa pice o lacrima ascunsa,
Doar un poet cucernic, dusman al somnului,

Ia lacrima palita, în palme o aduna
Ca pe-un opal cu ape ce licare, s-o puna
În inima, departe de ochii soarelui."

"Vin’ lînga mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiara adorata!
Vreau sa-mi înfasur mîna-nfiorata
În coama parului tau greu si gros;

În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat sa mi-l scufund
Si ca pe-un stins buchet sa sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu sa traiesc, sa dorm as vrea mereu!
În somn îti voi asterne fara teama
Pe trupul tau cu straluciri de-arama
Un nesfîrsit sarut prelung si greu.

În patul tau, abis de desfatare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Si gura ta e-un nesecat izvor
De sarutari si apriga uitare.

Robit acestui crud si drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Si muncenic blajin care-si deschide
El însusi ranile, de rîvna plin,

Voi suge-otrava binecuvîntata,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi si duri
În care n-a fost suflet niciodata."

"În tine unu-şi pune focul,
Natură! altul chinu-şi pune
Ce-i pentru unu-ngopăciune
Pentru-altu-i viaţa şi norocul.

O, Hermes tainic ce-n restrişti
M-ajuţi, dar teamă-n mine semeni,
Lui Midas tu mă faci asemeni,
Celui mai trist dintre-alchimişti.

Cu ajutorul ce mi-l dai
Fac fier din aur, iad din rai;
În giulgiul norilor din zare

Descopăr un cadavru drag
Şi pe cereştile ponoare
Clădesc un mare sarcofag."

"Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat.
Căci vai! totul e-abis, dorinţă, faptă, vis,
Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins
Al spaimei vînt subţire, tăios şi răsfirat.

În sus, în jos, oriunde adîncul e cuprins,
Tăcerea-ngrozitoare şi spaţiul captivant...
Pe nopţile-mi, chiar Domnul, cu degetul savant,
Pictează un coşmar ce-n ziuă s-a prelins.

Mi-e teamă să adorm, aşa cum fugi de-o groapă
Plină cu spaime vagi ce trupul îl aşteaptă;
Şi nu văd decît neant oriunde m-aş uita,

Iar sufletu-mi mereu vînat de rătăcire
Invidiază abisul aflat în nesimţire.
Ah, nu lăsaţi să iasă Cuvîntul şi Fiinţa!"

Adevarul...este relativ...